Am primit un ping azi dimineata si m-am intors cu unghiile spre trecut. In acest caz, trecutul reprezinta un dosar imbufnat cu diverse scrieri din liceu. Acum aproximativ un an profesoara de filosofie ne-a provocat sa ne analizam traiectoria caractorologica personala din timpul liceului printr-un text de o pagina intitulat "Privind in urma si inainte : eu". Desigur titlul traiectoriei mele nu putea sa ramana asa :)
...titlul meu este a.k.a:
Jurnal de bord in pastel
Cu doar un petec de apa in fata, gandurile imi zboara spre peisajul care mangaie celalalt mal. Imi aduc aminte cu exactitate ce simteam privindu-l: nerabdare. Diverse scenarii se inchegau in fata ochilor mei, care incercau sa patrunda culoara apei din larg. Niciunul nu s-a materializat, insa entuziasmul mi-a priit...
Ma astepta o barca, ma astepta un vaslas, ma asteptau si valurile blande. Cuprindeam orizontul cu sperante, in timp ce il zoream pe batran sa vasleasca mai repede. Dar, in mod previzibil, colturile prezentului s-au inasprit.
Valuri demente scuturau barca frenetic, furtunile ne loveau din plin. Si era o foame...de nestapanit. Ma uitam cu scarba la algele si meduzele care mi le intindea batranul cu o privire incarcat de repros. El ametea des, probabil de la rachiu. Era nedespartit de plosca, la fel cum era de nedespartit de duhoare. Mai mult statea.
Eu nu aveam alt sprijin. Asteptam sa-si revina, sa mai vasleasca putin. Barca imi parea putrezita. Pestii, care intotdeauna pacaleau navodul, zambeau si isi fluturau coada in fata mea. Iar de la pesti cu simtul umorului am ajuns in compania unor balene.
Multe m-au inghitit doar pe mine. Si multe burti am spintecat, pentru a vedea lumina zilei din nou. Soarele se ascundea dupa nori. Vaslasul ranjea si tragea inca o dusca. Niciodata nu patea nimic. Intr-o seara se apleca sa traga navodul. L-am impins. Cateva bule de aer venind din adancuri si gata. Vreme indelungata am ramas cu ochii atintiti acolo. Intr-un final am luat vaslele si navodul in propriile maini. Mergeam inainte, capul plecat.
Amortita la lumea din jurul meu, nu mai vroiam sa ridic ochii spre cer. Prindeam pesti mari si frumosi, dar nu aveau gust. Vasleam repede, fara efort, dar nu imi mai pasa ce destinatie aveam, sau cand urma sa ajung acolo. Zile identice, lipsite de sens, pana cand am simtit o mangaiere pe obrazul stang.
Un nufar ma privea. Pur si sincer, mi-a insuflat viata. Abia atunci am vazut ca marea cea capricioasa, era, de fapt, un lac. Imi rasuna o voce in minte - " Vei plange mult ori vei zambi?" - am ales sa zambesc si sa vaslesc mai incet.
A mai trecut ceva vreme de atunci. Au mai fost si turbulente. Nu mi le amintesc, am retinut doar nuferii. Nuferii si peisajul din fata - o padure si un munte. O provocare demna de un capitan!
Ochii mei rad de barca jerpelita, nu pot sa vada mai mult decat vrea realitatea sa arate. Dar eu imi cunosc nava si stiu mai bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu